România Barbarorum

,



M-am săturat de şmecheri de autobuz, cu muzica la purtător şi gelul curgîndu-le din păr ca haleala din cornul abundenţei. M-am săturat de şoferi ''meseriaşi'' care cred că fură startul dacă intră cu maşina în intersecţie. M-am săturat de babe şi moşi, dimineaţa, la prînz şi seara, care-mi găuresc coastele cu coatele şi la coadă la pîine se urcă pe mine ca pe scările de la mitropolie. M-am săturat de băeţ dă cartier şi de mîrlanii care campează la gurile de metrou şi spurcă zona cu sămînţă, m-am săturat de tute de 13 ani cu decolteu, dar fără ţîţe şi cu pierce în buricul dezgolit, decorat cu ceva cute celulitice, m-am săturat de săriţi care vorbesc singuri pe stradă şi de fauna cîrciumilor de cartier unde mi-e frică să nu plec pe bucăţi. M-am săturat de circ în zi de meci şi de ''intervenţii'', m-am săturat de politicienii-bebeluşi ai ţării ăsteia prăpădite (oricît m-ar face să rîd, i-aş împinge în faţa trenului), m-am săturat de mine că-s atît de tembel încît să-mi pierd vremea scriind idioţeniile-astea axiomatice.

Cică în primele zile ale intervenţiei americane în Vietnam, forţele aeriene ale halitorilor de hamburgeri nu erau pregătite să facă faţă stilului de luptă al vietnamezilor. În special elicopterele: făceau trasee de colo-colo prin junglă mai ceva ca autobuzele electorale. Orice ţăran cu o flintă în dotare (nu mai vorbesc de lansatoare sau chiar puşti de asalt) putea să le găurească tabla fără teamă că ar putea păţi ceva, pentru simplul motiv că foarte puţine elicoptere aveau cu ce riposta. Nu fusese trecut în proiect. Legenda spune că toată povestea a durat pînă cînd un pilot, sătul să tragă toţi derbedeii în el, a făcut rost de nişte tuburi de rachetă de la un amic beat care le cîştigase la poker prin Saigon şi le-a agăţat de botul elicopterului. Şi, ca-n biblie, şefii lui au văzut că e un lucru bun şi-au popularizat ideea. De data asta organizat.

Ce ne învaţă istoria asta? Nimic, România nu-i Vietnam. Dar la un moment dat s-ar putea ca cineva sătul de cei derbedei şi golani, politicieni şi cocalari să facă un gest. Nu orice gest, ''gestul''. Un ceva care ar putea schimba porcăria asta de ţară pe principiul bulgărelui de zăpadă. Marile schimbări au venit întotdeauna după momente de cumpănă, drept concluzie la nişte şuturi în coa... ţurloaie cum ar fi războaiele, revoluţia, mineriadele sau recenta eliminare din preliminariile pentru Africa de Sud 2010. Din cauza ultimei, aştept să se întîmple ceva de bine în perioada următoare. Dacă nu, e cazul să urmăm sfatul din piesa urmăreaţă.


Ceva pe veselie

, ,



O melodie superbă. Folkist Romeo Ifrim ăsta, bagă de toate, dar "La marginea satului'' e melodie de "scandal". Ştiu că nu pare cine ştie ce, poate nu-ţi fi ascultat-o cînd trebuie. Nu e vina mea.


Lîngă sat e-o gîrlă mare
Crîşma sus pe mal apare
Ferestruie, lemn, lumină,
Se-oglindesc în unda lină

Dar în crîşmă-i vuiet mare
De ţambal şi de vioare
Geamurile ţiuie
Şi flăcăii chiuie

R1
Crîşmăriţă, dragă-hăi
Adă vin bun la flăcăi
Vechi ca moşu-meu colea
Zvăpăiat ca mîndra mea

R2
Zi, măi cioară, din vioară
Că mă-îmbat în astă seară
Zi, măi, că-ţi plătesc să-mi zici
Voi să crăp jucînd aici

Bate cineva-n fereastră
N-aveţi somn dumneavoastră
Mai destul cu-atîta larmă,
Că boieru` vrea să doarmă

Ei, al dracu, n-am ce face
Tu, femeie, dă-ne pace
Zi mă, iaca, numa-n ciudă
Zi încalte să ne-audă.
R1
R2

(O să vă lămuriţi curînd ce vrusăi să spui cu muzichia asta acilea)

Din provincie II - Valea Oltului/Brezoi/Lunca Calului



1. Căciulata, privită de pe centură. Da, cică Valea Oltului este cel mai mare bordel mobil din Europa de Est.


2. Oltul, la Turnu. Mînăstirea Turnu.


3. Culorile m-au băgat în boale..


4. Încă îmi place verdele.


5. Păi să mai şi murim, ce dumnezei..


6. Cănuţă, om sucit.

Maidanul cu cişmele

Pe Drumul Naţional 64, cum vii dinspre Craiova-Slatina spre Drăgăşani, dai la un moment dat de un sat. Grădinari se cheamă, şi este într-adevăr un sat de grădinari. În mare parte, că poate s-or ocupa şi cu altele oamenii ăia, dar eu ştiu doar de sere, de gogoşari şi de roşii: pentru că oamenii de-aici sunt principalii zarzavagii ai Sibiului şi ai altor oraşe din centrul ţării. Umblă vorba că juma' din sat, dacă nu chiar mai mult, este minoritar, dar nu e treaba mea să aprofundez această idee.



De fapt, despre ce e vorba? Despre o treabă perfect românească, vasăzică. Oamenii din Grădinari s-au trezit peste noapte cu cîteva sute de cişmele în faţa curţilor. Cişmele, tată, nu jucărie. Masive, solide, cu ţuţuroaie din inox. Ce e cu cişmelele? Păi potrivit unui proiect găsit pe net, ''Consiliul Local Grãdinari implementeazã în perioada 30.11.2007 - 30.11.2009, proiectul „Alimentare cu apã în comuna Grãdinari, satele Grãdinari si Petculesti, judetul Olt” finantat în cadrul Programului PHARE 2005''. Suma totală: 635.137,84 EUR, fără TVA. Ai dracului olteni, fuduli, nene, nu aşa! La ei, ideea de alimentare cu apă se reduce la amplasarea de cişmele. Care cişmele nu au robinete suficient de mari cît să poţi umple şi tu o găleată, să dai la vaci, la porci. Care cişmele, de fapt, nici nu au robinete, că oamenii intreprinzători din zonă le-au găsit repede întrebuinţări.



Sutele de cişmele sunt amplasate alandala, unele în faţa unor terenuri virane, altele în faţa unor fîntîni (?!) care nu mai funcţionează. cele mai multe sunt în faţa unor case, dar sunt curios.. Ce pile trebuie să fi avut oamenii ăia să poată să se aleagă cu cişmeaua în faţa căşii? Cîte găini or fi dat fiecare în parte? Oricum, cişmelele nu funcţionează, că nu au robinete. Singura sursă de apă rămîne, ca întotdeauna, balta din faţa casei. Că pentru mocirlă nu s-au găsit fonduri europene. Nu poţi avea şi cişmele, şi trotuare, ce dracu.

O seară la teatru

, , ,


Oameni buni, dragilor, bă băeţ, daţi-mi voie să vă fac o confidenţă (Caragiu dixit), am o nouă dragoste, iubesc teatrul. Aceia dintre dumneavoastră care-s familiarizaţi cu acest sport vor spune, pe bună dreptate poate,  ''bine că te-ai trezit şi tu acum, bre, pînă şi Moni ţi-a luat-o înainte''. E drept, se putea întîmpla mai demult.

Teatrul ar fi trebuit să-mi intre pe sub piele încă de la cămin, grupa mijlocie, cînd ne-a încolonat tovarăşa educatoare să mergem la Harap Alb cu păpuşi. Nu m-a prins atunci. Putea să mă captiveze într-a doişpea. Cînd, dintr-o clasă de golani, am fost singurul care s-a oferit voluntar (aveam nevoie de medie mărită) să joace rolul lui Socrate în piesa de largă inspiraţiune platonică ''Apărarea lui Socrate'', prestată la majoratul pe liceu. Mi-am cules atunci coroana de lauri nu pentru că am avut cel mai potrivit costum (un kimono de taekwando, comparativ cu 'soldaţii' îmbrăcaţi în unforme de la pompieri şi judecătorii îmbrăcaţi în robe de la tribunal) ci pentru că am uitat cele mai puţine strofe dintre toţi ceilalţi. Dar nu a fost suficient să mă facă să iubesc teatrul. Chiar viţăvercea, aş zice.

Nici măcar ''Hamlet în sos picant'', văzut la Sibiu într-o frumoasă lună de numaiştiuceeraafară a anului 2005 nu m-a convins că Thalia (nu, amice, nu cîntăreaţa) ar merita să mă îndrăgostesc de ea. Hai totuşi să nu mai prelungesc suspansul.

Aseară am fost la teatru. Am văzut două reprezentaţii, una la teatrul de revistă Constantin Tănase, alta la TNB, la Centrul Naţional al Dansului. O să le iau pe rînd. La ''Tănase'' presta compania lui Puric, Passe Partout DP. O combinaţie de muzică, dans, pantomimă despre care pliantul pe care l-am citit spunea că-i intitulată ''Made in Romania''. Inspirat nume, nu am ce spune. Am văzut un prea frumos ghiveci de scheciuri muzical-artistice din care nu am înţeles mare lucru. Exceptînd cîteva scurte, restul m-au lăsat în ceaţă. Nu pentru că n-aş fi înţeles de ce unele semănau cu nişte poante de-ale lui Mr. Bean, iar altele erau bucăţele rupte din ceva manga-uri cu origine incertă, japonezo-coreeano-americane, ci pentru că nu înţelegeam ce se întîmplă.

Am citit pe undeva pe net o cronică legată de spectacolul ăsta, unde autorul preamărea superbitatea costumelor create de... o cucoană al cărei nume îmi scapă. Dacă nişte pantaloni de stofă cu bretele şi o cămaşă se cheamă costum, şi dacă asemenea costum trebuie ''creat'' de cineva anume, eu aş putea deveni garderobier-şef la Naţional. Costumele fetelor mi s-au părut, însă, mai complexe: şi fuste, şi tricouri, şi pantaloni scurţi. Era normal să fie numit un supervizor care să decidă în privinţa pantalonilor scurţi, cel puţin.

Pe scurt, la ''Made in Romania'' am rîs un piculeţ, dar în mare parte a timpului eram preocupat să discern ce se întîmpla pe scenă. Întreaga piesă, per ansamblu, mi-a adus aminte de o întîmplare din ''Aventurile lui Huckleberry Finn'' a lui Twain. Care aţi citit-o sigur mai ştiţi ''piesele de teatru'' ale lui alde Regele şi Ducele - de enormă referinţă în cazul aici povestit.

A doua reprezentaţie: la TNB, uşă-n uşă cu Lăptăria, la Centrul Naţional al Dansului, făcea parte din evenimentul cu noaptea teatrelor bucureştene. Iniţial, trebuia să mergem la Act, unde se juca o piesă cu nişte capre şi cu Marcel Iureş, dar cum coada era infinit prea lungă pentru răbdarea oricărui om, ne-am luat picioarele la spinare spre TNB, la sugestia Iarinei, care mai fusese în urmă cu ceva vreme la un spectacol de dans al Centrului mai sus pomenit. Se jucau trei piese, am ajuns la a doua. Aici, titlul spunea multe. ''Stage Psychosis''. Aş fi verbalizat dubiile-mi dacă apucam să-l aflu dinainte, dar cum am nimerit brusc, nu m-am interesat că nu aveam de ce. M-am luat după vorba dragei mele şi, oh! Doamne, ce-am mai pătimit!

Prima regulă a mersului pe nevăzute la evenimente culturale ar trebui să fie: ''Aşează-te cît mai aproape de uşă, ca să poţi pleca oricînd fără să deranjezi pe nimeni''. Piesa avea un singur protagonist. Nu tu muzică, nu tu dans. Domnişoara care-a pus-o în scenă, îmbrăcată fiind în ceva chestii negre şi cu o mare mască albă pe faţă (nu mi-am dat seama compoziţia) a interpretat un număr de tăvăleală pe scenă, plus pantomină în slow-motion, cu strigături. Strigături, da. Urlete, în fapt, că la un moment dat, după ce a vărsat ceva ce s-ar fi putut considera a fi sînge, actriţa a început să urle lupeşte, ca la torturi medievale, şi a ţinut-o aşa vreo 3 minute. Oamenii din sală.. ce să mai zic. Unii căutau din ochi o cale de scăpare spre lumea de-afară, mai banală dar mai primitoare, alţii se jucau pe telefon, alţii rîdeau gîtuit, înnodat şi sughiţat. Şi cum să nu rîdă, cînd ce spunea fata aia acolo nu avea niciun sens? Ceva cu lumina neplătită, angoase, dansez pentru tine, sacrificiu und so weiter. Cea mai simpatică fază în toată piesa a fost comentariul unui mucalit din spatele meu, care după o înşiruire de cuvinte ale performerei, a completat involuntar, cred, cu ''xanax''.

Supliciul a durat vreo 20 de minute. Lungi, acele 20 de minute, mulţi dintre cei prezenţi nevenindu-le să creadă că au scăpat cu bine,pesemne sub vraja clipelor de magie ale spectacolului. În lumina psihozei de scenă de la TNB, prestaţia ţopăitorilor lui Puric a fost demenţială. De ce spuneam că m-am îndrăgostit de teatru? Pentru că acum mor de nerăbdare să văd, nene, o piesă de teatru cu cap şi coadă, cu o poveste - eventual una pe care s-o recunosc din lecturile obligatorii din liceu, cu nişte superbe costume de epocă, cu multă lume pe scenă care vorbeşte sau declamă conform cu reglementările în vigoare.. Aşa că dacă aveţi sugestii, aştept cu nerăbdare.

Ce piesă de teatru sănătoasă la text văzut-aţi în ultima perioadă?

Nervi tehnologici

, ,


Nu mă pricep eu la tehnologie, dar credeţi-mă, ştiu cînd ceva, vreo sculă mă urăşte. Iar calculatorul meu nu numai că mă urăşte, probabil că face deja planuri cum să mă stranguleze-n somn cu cablul de la maus. Păi la cîte înjurături, şuturi şi alte diverse măgării şi-a luat din partea mea, cred şi eu că ar putea să se transforme în Thing din Familia Addams.

Mda, bat cîmpii, dar ştiu ce spun: calculatorul meu a ajuns să funcţioneze cum şi cînd i se scoală. Dacă e să mă iau după vîrsta lui, e cam la pensie şi asta înseamnă că i se scoală din ce în ce mai rar. Pentru asta oi fi fiind şi eu de vină (l-am umplut cu tot felul de drăcovenii, de la playere, la filmuleţe, muzici, vreo două messengeruri, softuri de tăiat filme, softuri de lipit filme, softuri de convertit filme, jocuri şi multe-multe media împrăştiate pe temiriunde, că pentru asta e bun, dă-l dracului cu tot cu ce plăci video o fi avînd). Şi ce calculator a fost la vremea lui.. Mîndria desktopurilor, prin 2001.

Nu mă plîng, dar vreau să ştie şi lumea cu ce-mi bat capul. Nu-mi ajungea că mă enervam mai deunăzi din cauze de muncă sau din cauza imbecilităţii clasei politice cu totul care este el tot şi întreg, acum am evoluat şi mă enervez cu un calculator care merge de parcă s-ar duce şi pe care am dat un morman de bani (dacă mă citeşte amicul Dan, am belit belengherul, că de la el l-am luat).

Dar lucrurile nu au stat întotdeauna aşa.. Am avut, cîndva, un prea frumos laptop, primit cadou de la tata (care nu m-a întrebat înainte ce să-mi ia), laptop care nu era deloc prea strălucit, dar era totuşi cu vreo 2-3 generaţii mai nou ca ăsta de-l posed acum cu mii de draci pe mine. Fain laptop, avea Vista pe el şi nişte culori de te băgau în boală, dar nu puteai să instalezi nimic mai de doamne-ajută pe el că şi dădea ochii peste cap. Sau nu funcţiona. Puţini rami, placă video ioc, ce să fac cu el? Îl frecam online şi îi mai instalam cîte un joc de pe vremea lui Pazvante, ca să-mi mai treacă timpul. Joc de dinainte de 2001, da. Wolfenstein mai trebuia să pun pe laptopul ăla, că-n rest le aveam pe toate din aceeaşi generaţie.

Respectiva sculă şi-a dat pixelii peste cap după o noapte crîncenă cu vin şi cola. Şi un pahar buclucaş pe care mi l-a vărsat un amic pe tastatura laptopului (sau notebook, ce-o fi fost) i-a fost cîntec de lebădă. Nu am mai avut ce să-i fac, s-a ars ceva înăuntru, cică placa de bază. Şoc şi groază! Reparaţia mă costa o căciulă de bani, şi uite-aşa am ajuns să iau.. rîsul de desktop pe care-l chinui acum. Chiar şi aşa, uneori mă oftic că nu l-am reparat pe laptop, care acum stă prăpădit în dulap şi bîntuieşte probabil pe veşnicele plaiuri de vînătoare ale laptopurilor, înconjurat de 77 de plăci de bază virgine, numai una şi una..

Dragii moşului, mai ales ăştia care-mi sunteţi apropiaţi, ţineţi minte: ziua mea de naştere e pe 7 mai. Bine, dacă e careva de părere că un computer, mare sau mic, m-ar legumi şi mai rău decît sunt, puteţi oricînd să-mi luaţi vreo două-trei televizoare LCD, să am să pun şi-n locul ăla unde-mi place să stau cel mai mult.. În bucătărie, mă, ce dracu!

Exceptionalul din Cotidian
<-blog nealiniat politic->
Licenţă Creative Commons
Atribuire-Necomercial-Fără Opere Derivate
© Paul Cristian Dimulescu
2005-2009