Oameni buni, dragilor, bă băeţ, daţi-mi voie să vă fac o confidenţă (Caragiu dixit), am o nouă dragoste, iubesc teatrul. Aceia dintre dumneavoastră care-s familiarizaţi cu acest sport vor spune, pe bună dreptate poate, ''bine că te-ai trezit şi tu acum, bre, pînă şi Moni ţi-a luat-o înainte''. E drept, se putea întîmpla mai demult.
Teatrul ar fi trebuit să-mi intre pe sub piele încă de la cămin, grupa mijlocie, cînd ne-a încolonat tovarăşa educatoare să mergem la Harap Alb cu păpuşi. Nu m-a prins atunci. Putea să mă captiveze într-a doişpea. Cînd, dintr-o clasă de golani, am fost singurul care s-a oferit voluntar (aveam nevoie de medie mărită) să joace rolul lui Socrate în piesa de largă inspiraţiune platonică ''Apărarea lui Socrate'', prestată la majoratul pe liceu. Mi-am cules atunci coroana de lauri nu pentru că am avut cel mai potrivit costum (un kimono de taekwando, comparativ cu 'soldaţii' îmbrăcaţi în unforme de la pompieri şi judecătorii îmbrăcaţi în robe de la tribunal) ci pentru că am uitat cele mai puţine strofe dintre toţi ceilalţi. Dar nu a fost suficient să mă facă să iubesc teatrul. Chiar viţăvercea, aş zice.
Nici măcar ''Hamlet în sos picant'', văzut la Sibiu într-o frumoasă lună de numaiştiuceeraafară a anului 2005 nu m-a convins că Thalia (nu, amice, nu cîntăreaţa) ar merita să mă îndrăgostesc de ea. Hai totuşi să nu mai prelungesc suspansul.
Aseară am fost la teatru. Am văzut două reprezentaţii, una la teatrul de revistă Constantin Tănase, alta la TNB, la Centrul Naţional al Dansului. O să le iau pe rînd. La ''Tănase'' presta compania lui Puric, Passe Partout DP. O combinaţie de muzică, dans, pantomimă despre care pliantul pe care l-am citit spunea că-i intitulată ''Made in Romania''. Inspirat nume, nu am ce spune. Am văzut un prea frumos ghiveci de scheciuri muzical-artistice din care nu am înţeles mare lucru. Exceptînd cîteva scurte, restul m-au lăsat în ceaţă. Nu pentru că n-aş fi înţeles de ce unele semănau cu nişte poante de-ale lui Mr. Bean, iar altele erau bucăţele rupte din ceva manga-uri cu origine incertă, japonezo-coreeano-americane, ci pentru că nu înţelegeam ce se întîmplă.
Am citit pe undeva pe net o cronică legată de spectacolul ăsta, unde autorul preamărea superbitatea costumelor create de... o cucoană al cărei nume îmi scapă. Dacă nişte pantaloni de stofă cu bretele şi o cămaşă se cheamă costum, şi dacă asemenea costum trebuie ''creat'' de cineva anume, eu aş putea deveni garderobier-şef la Naţional. Costumele fetelor mi s-au părut, însă, mai complexe: şi fuste, şi tricouri, şi pantaloni scurţi. Era normal să fie numit un supervizor care să decidă în privinţa pantalonilor scurţi, cel puţin.
Pe scurt, la ''Made in Romania'' am rîs un piculeţ, dar în mare parte a timpului eram preocupat să discern ce se întîmpla pe scenă. Întreaga piesă, per ansamblu, mi-a adus aminte de o întîmplare din ''Aventurile lui Huckleberry Finn'' a lui Twain. Care aţi citit-o sigur mai ştiţi ''piesele de teatru'' ale lui alde Regele şi Ducele - de enormă referinţă în cazul aici povestit.
A doua reprezentaţie: la TNB, uşă-n uşă cu Lăptăria, la Centrul Naţional al Dansului, făcea parte din evenimentul cu noaptea teatrelor bucureştene. Iniţial, trebuia să mergem la Act, unde se juca o piesă cu nişte capre şi cu Marcel Iureş, dar cum coada era infinit prea lungă pentru răbdarea oricărui om, ne-am luat picioarele la spinare spre TNB, la sugestia Iarinei, care mai fusese în urmă cu ceva vreme la un spectacol de dans al Centrului mai sus pomenit. Se jucau trei piese, am ajuns la a doua. Aici, titlul spunea multe. ''Stage Psychosis''. Aş fi verbalizat dubiile-mi dacă apucam să-l aflu dinainte, dar cum am nimerit brusc, nu m-am interesat că nu aveam de ce. M-am luat după vorba dragei mele şi, oh! Doamne, ce-am mai pătimit!
Prima regulă a mersului pe nevăzute la evenimente culturale ar trebui să fie: ''Aşează-te cît mai aproape de uşă, ca să poţi pleca oricînd fără să deranjezi pe nimeni''. Piesa avea un singur protagonist. Nu tu muzică, nu tu dans. Domnişoara care-a pus-o în scenă, îmbrăcată fiind în ceva chestii negre şi cu o mare mască albă pe faţă (nu mi-am dat seama compoziţia) a interpretat un număr de tăvăleală pe scenă, plus pantomină în slow-motion, cu strigături. Strigături, da. Urlete, în fapt, că la un moment dat, după ce a vărsat ceva ce s-ar fi putut considera a fi sînge, actriţa a început să urle lupeşte, ca la torturi medievale, şi a ţinut-o aşa vreo 3 minute. Oamenii din sală.. ce să mai zic. Unii căutau din ochi o cale de scăpare spre lumea de-afară, mai banală dar mai primitoare, alţii se jucau pe telefon, alţii rîdeau gîtuit, înnodat şi sughiţat. Şi cum să nu rîdă, cînd ce spunea fata aia acolo nu avea niciun sens? Ceva cu lumina neplătită, angoase, dansez pentru tine, sacrificiu und so weiter. Cea mai simpatică fază în toată piesa a fost comentariul unui mucalit din spatele meu, care după o înşiruire de cuvinte ale performerei, a completat involuntar, cred, cu ''xanax''.
Supliciul a durat vreo 20 de minute. Lungi, acele 20 de minute, mulţi dintre cei prezenţi nevenindu-le să creadă că au scăpat cu bine,pesemne sub vraja clipelor de magie ale spectacolului. În lumina psihozei de scenă de la TNB, prestaţia ţopăitorilor lui Puric a fost demenţială. De ce spuneam că m-am îndrăgostit de teatru? Pentru că acum mor de nerăbdare să văd, nene, o piesă de teatru cu cap şi coadă, cu o poveste - eventual una pe care s-o recunosc din lecturile obligatorii din liceu, cu nişte superbe costume de epocă, cu multă lume pe scenă care vorbeşte sau declamă conform cu reglementările în vigoare.. Aşa că dacă aveţi sugestii, aştept cu nerăbdare.
Ce piesă de teatru sănătoasă la text văzut-aţi în ultima perioadă?
